Au mai fost ierni. Ierni cu geruri napraznice, ierni in care omul isi sapa tuneluri sa poata umbla, ierni care scoteau tematoarele caprioare in palcuri, la liniile de cale ferata asteptand cate ceva, orice, ierni transformate in mormane de ape, cu case transformate in mormane de case, ierni arzand campurile deja inverzite si secerand mugurii inainte sa plesneasca, Toate acestea au mai fost ca si iernile reintoarse. Dar iarna asta nu mai este la fel. Fulgii astia nu seamana cu niciunii dintre cei pe care ii stiam. Soarele a scanteiat o zi dar ei s-au reintors mai puternici, fiindca puteau fi de unul singur, erau nepasatori in viscol. Pana mai ieri asa credeam, ca vantul este este cel care viscoleste zapada. Ca este independent si singuratic, asa cum ii sta bine vantului, ca apa este independenta si singuratica, asa cum ii sta bine apei, ca pamantul este independent... si focul... Dar nu, acum vantul a fost legat de soapta zapezii, de tipatul apei. Viscolul acum e al zapezii, iar ea, apa, cea care l-a strigat. Zapada nu mai era viscolita, zapada viscolea. De aceea nu mai recunoscusem fulgii, de aceea nu le mai intelegeam vorbele impregnate de neintelesuri. Hora nu mai era hora, era chemare de vant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu